Viața e cel mai bun scenarist care cu o pensulă magică, fabricată cândva demult poate crea infinite momente. Infinitul nu se poate vedea, dar se poate simți și există oameni care pot să-și creeze infinitul lor. Dar până acolo e drum lung, pe care unii nu ajung să-l termine vreodată. Se împiedică de obstacole pe care nu pot să le depășească. Nu reușesc să înțeleagă ce își dorește celălalt sau nu îi pot oferi ce și-ar dori, cel puțin nu până la final. Astfel, înțelegerea dintre cele două părți devine din ce în ce mai grea. Un iceberg al așteptărilor omului în relația lui cu celălalt. Și cum e un iceberg? Rece? Asta nu contează aici, dar putem vedea raportul dintre vizibil și invizibil. Unii spun că doar 1/7 din iceberg e vizibil, restul de 6/7 aflându-se sub apă (există deși se face nevăzut). E receptarea dintre ce declară omul din așteptările lui și ceea ce nu exprimă, dar așteaptă. Așteaptă să-i fie văzută și partea defectă a sufletului, în care inima nu mai bate, iar amintirile sunt umbre ce strigă neîncetat în splendoarea lor. Așteaptă, deși nu îi mai pasă și în disperarea ei îl imploră să o reînvie.
Nu vreau să fiu iubită de mulți, vreau să existe doar un singur om care să mă poată face să pictez împreună cu el. Să-mi iubească și partea întunecată a sufletului. Să fie lângă ea atunci când se află într-o baltă de sânge, să o facă să zâmbească. Să o ia în brațe, să o bandajeze, să-i ștergă rănile trecutului și să o ajute să se vindece. Să o înțeleagă și să o facă să respire atunci când simte că se sufocă. Să-i spună că deși e așa tot o va iubi, tot o să fie lângă ea. Dar iubirea adevărată nu apare într-o zi, în cinci sau în zece. Ea se naște atunci când norii sunt gri, când furtuna își face apariția, când ne demonstrăm nouă că putem să trecem prin ea și să ajungem să vedem un nou răsărit.
Când e un om frumos? Când spune că nu poate sau când nu vrea? Când rostește totul în față cu bune și rele sau când construiește din minciuni un adevăr atât de frumos? În primul rând trebuie să te accepți tu pe tine ca să reușești să-i faci pe oameni să-ți vadă adevărata frumusețe. Trăim într-o societate orientată către lucruri, care i-a schimbat înțelesul. A făcut din „frumusețe” ceva comercial, care se confundă cu perfecțiunea fizică, pe care nu îl ai, ci îl poți dobândi prin diferite metode. A transformat-o într-o sumă de obiecte și i-a furat adevăratul sens.
Pentru mine „frumusețea” înseamnă altceva. Un om e frumos atunci când deține fabuloasa putere de a da naștere unei noi culori. Înseamnă capacitatea unei ființe umane de a reuși să facă pe cineva să își unească sufletul cu al său într-unul singur creator de nuanțe. Nu culoarea pe paleta pictorului, nu acea nuanță ca pată, ci doar acea culoare, acea culoare peste tot. În acel moment culoarea părăsește vizualul devenind instrumentul de dezvaluire a unei realități de altă factură decât așa zisul real. Acea realitate din sufletul nostru care poartă numele iubire. Când încetează iubirea? Unii ar putea să spună că atunci când nu mai ai nuanțe, când nu mai ai cu ce să trasezi sentimente. Dar eu nu cred că ăsta e răspunsul. Iubirea adevarată nu încetează niciodată, nu poate fi oprită. E un izvor de culoare mai puternic pe zi ce trece. E o simfonie permanentă, în care notele nu se aud, ci se simt. E eternă, nemuritoare, continuă. E singura putere ce poate înfrânge totul, fiind în același timp cea mai periculoasă armă.
Vreau să cred că sunt suflete care peste ani și ani, la bătrânețe se privesc adânc în ochi și văd aprinsă eterna flacară a iubirii. Să poată să vadă în acel cer infinit aceeasi galaxie de care s-au îndrăgostit cândva. Aceleași comete, stele de odinioară, pentru că ele vor străluci mereu pe cer, nu vor muri niciodată. Chiar vreau să cred că există iubire adevarată, că încă există. Că sunt oameni capabili să îi dea viată, care pot să stea cu o persoană pâna la finalul zilelor iubind-o la fel de mult ca întotdeauna. Oameni care doar privind acel om in ochi pot să-i sădească în suflet cuvintele „Te iubesc azi, mâine și întotdeauna” fără să le rosteasca, iar inima să le înțeleagă, să facă din ele un arbore imens ce crește, își întinde crengile în toata inima, înflorește și nu se usucă niciodată din contră, devine mai puternic cu trecerea anilor. Să le transmită nu doar ca niște simple cuvinte, ci ca o declarație infinită, fără început sau sfârșit, nemăsurabilă, incontrolabilă, dar atât de pură, atât de adevărată.
„-Hei străine, cât de mult mă iubești? – Așa cum stelele sclipesc: când ele se vor stinge, eu n-o să te mai iubesc. Atât de mult eu te iubesc.”
The Rainbow of Life 